Discursurile lui Iohannis sunt ca apa de la robinet: inodore, incolore, insipide. Nu rămâi de pe urma lor decât cu concluziile de bun simţ, în genul zicalei: “Decât bătrân şi bolnav, mai bine tânăr şi sănătos”. Pentru noi, cei obişnuiţi cu discursurile prezidenţiale ale lui Băsescu, este o diferenţă ca de la preşedintele-jucător la preşedintele-spectator. În paharul cu apă, Băsescu turna niţică benzină, care ne ameţea cu irizările sale multicolore şi ne trezea din orice amorţeală, chiar dacă ulterior ne apuca durerea de cap şi de burtă.
După episodul controversat al dezinfectanţilor care nu dezinfectează, preşedintele s-a simţit dator să ia o poziţie. Nu atât faţă de faptul în sine, cât despre suspiciunile care duceau înspre SRI, ca fiind posibilă parte a unei afaceri. Suspiciuni întărite de inexplicabilul succes al firmei Hexipharma, care devenise furnizorul tuturor spitalelor din ţară, fără nici o concurenţă. A ieşit la pupitrul de la Cotroceni şi a declarat ritos că are convingerea că SRI nu este cu nimic implicat în afacere. Pe ce se bazează Iohannis? Pe rapoartele instituţiei, dar mai ales pe convingerea sa intimă că aşa ceva nu este posibil. “Ştiu eu” – părea să spună cu aplomb titularul de la Cotroceni, fără a mai considera necesar să aducă vreun argument formal. Pe bună dreptate: cum să se îndoiească de Hellvig, neamţ de-al nostru şi om căruia i-a acordat încrederea de a-i da pe mână principalul serviciu de informaţii, fără nici o calificare prealabilă?
A venit şi Georgian Pop, şeful Comisiei de Control cu cele 70 de pagini ale raportului în care SRI număra rapoartele referitoare la neregulile din sistemul de sănătate, transmise la diverse instituţii, precum Pristanda steagurile. Vreo – 500 – dar de care nu-şi aminteşte mereu să le fi văzut.
Chestia asta pare identică cu răspunsurile date la întrebările legate de existenţa ofiţerilor acoperiţi printre oficialii din administraţie. Nu există aşa ceva! – spune SRI şi nu ai cum să nu crezi. Cum poţi să dovedeşti că un acoperit e acoperit dacă nu şi-l asumă acoperitorul? Şi cum ar putea să şi-l asume, când legea spune că nu e permis? Instituţia este aici în poziţia jucătorului de fotbal care execută loviturile de penalty, pe care tot el le apără.
Voi reveni însă la discursurile prezidenţiale. Dacă le iei la bani mărunţi, vei constata că ele conţin un veritabil record de platitudini. De genul celei mai sus evocate. Şi te întrebi ce altceva ar putea să facă preşedintele pentru a capta atenţia naţiei. Să preia ceva din recuzita băsesciană? Nu cred că e o soluţie. Naţia s-a săturat şi de aberaţiile acestuia, iar de când nu mai are în spate drapelele, îl bagă tot mai puţin în seamă. Singurul elemenet care a reuşit să-i particularizeze lui Iohannis intervenţiile a fost acela că urmăreşte ceva cu interes, atenţie sau îngrijorare. Poate că aici ar trebui să umble cei care-i scriu discursurile, deschizând o portiţă spre ceea ce poate să însemne, concret, atenţia, interesul şi îngrijorarea.
Zic şi eu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu